Narcisele galbene care se deschid in vasul de pe pervaz imi amintesc ca este primavera, dar primavara aceasta este trista. In loc sa revina la viata, natura pare inghetata intr-o iarna permanenta care ne tine blocati in case, dar cei mai multi uita ca asta ne ofera timp. Timp sa iti suni prietenii si familia, de care slujba si obligatiile sociale te-au tinut departe, timp sa  citesti cartea aceea pe care ai cumparat-o acum luni de zile, timp sa iti reorganizezi prioritatile si sa faci planuri.

Lipsa de timp a fost dintotdeauna scuza cea mai folosita pentru a nu ne trai viata asa cum ne dorim. Acum avem timp, dar viata pare sa ne fi fost furata. Sau poate nu stim cum sa traim departe de “haita”.

Pentru cei care si-au rezumat dintotdeauna viata sociala la cafenelele din mall si lautari, asta trebuie sa fie o perioada crunta. Ziua in care s-a dat interzis la “buricareala” este ziua in care a disparut valoarea multora, fiindca asta le era viata. Cand s-au inchis carciumile si locurile de promenada pentru gene false, unghii din plastic si platforme sclipicioase, au realizat unii ca nu stiu a trai. Cand bucuria iti vine doar din toba care iti bate la ureche intr-o sambata seara, normal ca proximitatea unei carti iti da atacuri de panica.

Egoismul te face sa ignori ce se intampla in lume, sa nu accepti realitatea si sa ii invinovatesti pe cei care incearca sa ia masuri fiindca iti strica planurile. Nu te gandesti nici o secunda ca , poate, asa iti salveaza parintii.

Traiesc in Londra de mai bine de sapte ani si, desi nu sunt perfecti, si in niciun caz mai buni decat noi, zilele astea sunt mai umani. Isi fac griji pentru cei  care ar putea fi expusi si stau in casa pentru ei. Nu se plang, ci se bucura ca cei pe care ii iubesc sunt in siguranta.

Cred ca romanul nu constientizeaza inca gravitatea situatiei. Dorul de gratarele fumegande le intuneca judecata unora si ii face sa ignore realitatea  mondiala.

Am citit acum cateva zile o postare a unei asistente  care mi-a rupt sufletul. Relata despre cei care mor singuri in spitale fiindca familiei nu i se permite sa le fie in apropiere. Oamenii aceia sunt constienti pana in ultima clipa. Sunt speriati si nu au pe nimeni acolo sa ii tina de mana.

Cat de inconstient sa fii sa inchizi ochii in fata durerii unora doar din cauza unui egoism exacerbat de timpul petrecut in izolare? Cat de lipsit de respect fata de cei care dorm pe culoarele spitalelor, fata de parinti, bunici si noi, cei care vrem sa ajutam?

 De cat de multa validare ai nevoie din partea celorlalti, de nu poti sa stai de unul singur timp de cateva saptamani?

Nu este de mirare ca cei care injura in retelele sociale si anunta conspiratii mondiale sunt cei care si-au petrecut anii de studii lustruind mesele unui bar de cartier. Cum altfel se explica lipsa celor mai elementare cunostinte gramaticale? Vocabularul limitat la cuvintele cu referire la organele intime? Faptul ca par a-si defini valoarea prin capacitatea de a emite cat mai multe injurii in spatiul virtual?

Intodeauna am fost mandra ca m-am nascut aici, dar tare mi-e rusine pentru unii dintre noi! Pentru mitocania, lipsa de respect, educatia precara si inconstienta unora.

Si cel mai trist este ca oamenii astia isi vor creste copiii la fel, fiindca sunt incapabili de mai mult. Si asa mai “clocim” inca o generatie de cocalari.

O lume intreaga pare sa fie in genunchi. Dar poate ca asta ne da o sansa sa reconstruim. Si nu ma refer la cladiri, ci la setul de valori. Poate asa invatam cum sa ne facem timp. Timp pentru cei pe care ii iubim si timp pentru ceea ce iubim. Timp pentru a cugeta la ce pot face mai bine decat in trecut, timp pentru a ajuta pe cineva aflat la nevoie.

Imi amintesc de cum ne-am iubit in decembrie ’89. Zilele alea de spaima si revolta impotriva unui om ne-au adus mai aproape decat oricand. Pentru prima data in ani de zile, Romania era o singura inima. As vrea sa cred ca asta se va intampla si acum. Ca o minune ne va aduce la un loc si vom lupta ca unul si de data asta. La urma urmei, singurul efort cerut de la noi este sa ne bem cafeaua din fotoliul din living, si nu in cafeneaua de la coltul strazii.

Poate ca ratam primavara asta, dar o facem pentru speranta unei veri linistite. Poate ca Pastele asta nu e cum ne-am dorit, dar Craciunul o sa fie de vis.

Hai, Romania…pune ibricul de cafea la fiert, inchide usa si aminteste-ti ca au fost si vremuri mai rele. Si cat de bine te simti cand te gandesti ca nu trebuie sa-ti mai vezi seful pana in mai?

Dana Briceag

1,309 total views, 3 views today