Ceața deasă dă un aer fantomatic copacilor vaduviți de toamnă. E umed, ploaia mărunta nu se mai dă plecata și, totuși, nimanui nu pare să îi pese. Am înțeles că asta este normalitatea britanică. Oamenii au învațat să accepte și, mai ales, să ignore capriciile vremii și ale toamnei în special. Nu se plâng, nu sunt posomorâți, ba chiar își fac și timp pentru o scurtă discuție cu un prieten ivit în cale. Frumos, politicos și totuși…mă trezesc că mi-e dor. Mi-e dor de hărmălaia oltenească, mi-e dor să mă plâng de vreme, să blestem vântul care mi-a rupt a treia umbrelă luna asta și să îmi fierb o cană cu vin. Aici îl iei din supermarket și îl încălzești în cuptorul cu microunde…
Mi-am petrecut cea mai mare parte a copilariei desculță, colindând ulițele prăfuite ale unui sat uitat de lume. Era o perioadă în care așteptam Crăciunul pentru a mânca banane și, totuși, eram cea mai fericită. Am avut norocul unui străbunic care se trezea cu noaptea în cap pentru a ne face viori din coceni de porumb și adormea cu noi în brațe spunându-ne povești. Am avut șansa unor bunici care, indiferent cât ar fi fost de obosiți după o zi de muncă la câmp, seara la ora 7 porneau radioul și ne învățau să jucăm hora. Adormeam ascultând teatrul radiofonic și ne trezea cântatul cocoșilor când săream din pat doar ca să pornim din nou la drum. Era un sat cât o lingură, dar noua ne părea ditamai metropola ce mereu se dorea cercetată și descoperită. Ne furișam pe plantațiile de viță de vie pentru a fura câteva boabe de struguri, pășteam caprele pe terenurile cooperativei, ne scăldam la Lacul Radului și jucam ore în șir pitulușul doar pentru ca seara să ne adunăm, rupți de oboseală, la taină. Și ce putea fi mai frumos decât să stai la umbra dudului ascultând povești din tinerețile unor oameni care în ochii noștri se născuseră bătrâni. Povești de dragoste, de război și povești despre “Necuratul” care pare-se, la vremea aceea vizita aproape în fiecare noapte sătucul oltenesc. Nu era bătrână care sa nu îl fi auzit văitându-se la fereastra sa sau chiar bătând-i la ușă. Pe una chiar o betejise de mână când făcuse greșeala să îi răspundă.
Trăiam înconjurați și hrănindu-ne cu superstiții, ne vindecam durerea de cap cu descântece și cărbune stins în apă și stăteam cu frica în sân la gândul că sfărșitul lumii era aproape. Într-o vară, speriați de iminența unui cutremur ce fusese “anunțat” de unii dintre înțelepții vremii, tot satul a ieșit să doarmă în drum. Ne-am înșirat frumos sacii de canepa langa ai vecinilor de uliță și ne-am pregătit să înfruntăm cataclismul. După ce am obosit, noi ascultând iar ceilalți spunând povești, ne-am hotărât să ne întoarcem în case. Trecuse de mult miezul nopții, deci depășiserăm ziua fatidica. Eu și mamaia am fost mai curajoase, Voica și tataia au dormit în car…
Mi-e greu să îmi amintesc exact cum arăta locul la vremea aceea. Nu mai știu dacă ulițele erau la fel, dacă gardurile sunt vopsite în aceeași culoare sau unele case au acoperiș nou, dar îmi amintesc perfect gherghinele Cocoatei, zambilele Goamei sau perele lui muma Gica. Îmi amintesc stânjeneii pe care îi culegeam de la poarta unei vecine în fiecare dimineață de Paște, mi-o amintesc pe moașa care a venit furioasă după noi fiindcă nu merseserăm în anul ală să ne “dea la grindă” (adevărul este că mami nu ne lăsase fiindcă făcuserăm 20 de ani). Îmi amintesc certurile vecinilor și, apoi, împăcările la un pahar de vin, nunțile la cort când tot satul se aduna pentru a ajuta, îmi amintesc și înmormântările când fiecare dintre cei plecați era plâns de parcă ar fi fost membru al familiei. Nu o să uit în veci căldura și dragostea cu care m-am simțit înconjurată de fiecare vecin de pe uliță, deși deseori ne alergau sau chiar ne altoiau când le prăduiam grădinile sau trezeam mahalaua cu chiotele noastre.
M-am gândit deseori cum aș putea prezenta cuiva locurile în care am copilărit. Poate că satul le-ar parea prea mic, ulițele prea înguste iar casele prea vechi. Poate ca le-am părea prea arțăgoși sau prea gălăgioși, dar cred din tot sufletul că oamenii scriu povestea unui loc. Și atunci, cum poți să descoperi un loc dacă nu ascultându-i povestea?
Dana, din Londra
5,252 total views, 2 views today
