Acum un an scriam despre România și nostalgiile îngrămădite în mine. Despre bunici, arome și obiceiuri astăzi uitate. Azi vreau să scriu despre cei care au “construit-o”, încercând să uit de cei care o dărâmă. Și nu mă refer la a doborî clădiri vechi sau a ridica autostrăzi, ci la cei care ne-au făcut să uităm cine suntem și de unde venim. Cei care ne-au făcut să afirmăm “sunt român” ca o scuză, fiindcă, din păcate, exemplele din societatea de azi par să îngroape urmele unui trecut de care am fost cândva mândri.

Azi vreau să vorbesc despre Brîncuși, vreau să îmi las sufletul inundat de Balada lui Porumbescu și să zâmbesc gândindu-mă la Creangă.

Azi e ziua când România mea este România lui Bălcescu, țara aceea “mândră și binecuvântată între toate țările semănate de Domnul pre pământ”, cocoțată pe “culmea cea mai înaltă a munților Carpați”. Este nu doar un loc, este un suflet ce poartă durerile, bucuriile și speranțele a mii de ani și milioane de oameni. Este biserica tuturor și duhovnicul unui neam întreg. E moștenire și testament, răsărit și apus. E Dacia lărgită și amintirile unui neam întreg. E Dunărea ce îi dă ocol, purtându-i dorurile și spălându-i lacrimile. E legenda din cărțile lui Bolintineanu și măreția lui Ștefan cel Mare.

Azi o văd cu ochii lui Eminescu. Îi cutreier desculță pădurile, îmi oglindesc chipul în “lacul codrilor albastru” și o fac părtașă celor mai ascunse dorințe. Azi trăiesc în România mucalită a lui Creangă și închin un pahar cu moftangii lui Caragiale. Îmi las sufletul să vagabondeze prin praful trecutului pentru a-și ostoi dorul de cei pierduți pe vecie.

Azi sunt copilul ce îl citea pe Coșbuc visând la caișii lui Medeleanu. Azi sunt mândră precum Hariclea Darclée, sensibilă precum Cella Serghi și pasională ca Maria Tănase.

Si tot azi, mi-e dor…mi-e dor de “golănela” lui Dinică, de magnetismul lui Sergiu Nicolaescu și râsul Stelei Popescu. De revelioanele petrecute în vârful patului și colindătorii tîrzii. De gutuile coapte în cuptorul sobei și merele ascunse printre haine. De zâmbetul lui Emil Hossu și mirosul de tufănele târzii.

Mi-e dor de pasiunea pe care oamenii o puneau în viață și nu în lucruri. De libertatea de a gândi dincolo de buzunar și de a face fără a aștepta. De idealuri ce par prea mari pentru a fi atinse, de afirmații prea îndrăznețe pentru a fi luate în serios.

Azi vreau să visez!

Dana, Londra

5,799 total views, 3 views today