Mi-am trăit copilăria într-o eră în care bancurile despre olteni, moldoveni sau ardeleni erau printre puținele surse de umor neîngrădite. Într-un timp în care ne temeam nu numai să discutăm, ci chiar să asistăm la o conversație ce ar fi putut leza conducerea, făceam haz unii de alții fără a realiza că de fapt, făceam haz de noi inșine. Fiindcă dincolo de orice hotar geografic, suntem toți definiți de o naționalitate comună, de același sânge meataforic ce ne curge prin vine.

Era totuși o zi în an când uitam colțurile de Românie din care proveneam pentru a ne uni mâinile într-o fantomatică comuniune. 1 Decembrie.

Toți cei care nu avuseseram șansa de a merge la Alba Iulia ne strângeam în fața televizoarelor și urmăream cu sufletul la gură evenimentele din acea zi. Și oricât de repetitive ar fi fost, aceleași personaje, aceleași ceremonii, aceleași discursuri ipocrite, majoritatea strivea o lacrimă între pleoape când asculta imnul. Era de parcă, o zi în an ne aminteam cine suntem. Sau poate ne aminteam că suntem. Că într-o Românie în care purtam toți aceleași uniforme (fizice sau virtuale) și ne plecam aceluiași leader, eram mai mult decât niște personaje robotice. Eram un suflet. În ziua aceea ne iubeam. Pe noi și pe ai noștri.

Azi pare din ce în ce mai greu să regăsim emoția de atunci. Încă așteptam cu sufletul la gură ziua de 1 Decembrie, dar motivele s-au schimbat. Emoția din trecut a fost înlocuită de plictisul de pe fețele unora dintre guvernanți, de nerăbdarea de a mai beneficia de încă o zi liberă sau de pofta cu care strecurăm lingura într-un castron cu fasole și ciolan afumat, uitând că este Postul Crăciunului.

Și România pare uitată. O Românie a nimănui.

Am abandonat-o așa cum facem și cu bătrînii pe care îi încuiem în aziluri insalubre când nu ne mai sunt de folos. Ne lăsăm furați de luminile de sărbătoare și grătarele ce sfârâie la tot pasul și ne vărsam amarul la un pahar de vin. Blestemăm guvernul, salariile mici, hoții ce ne fură țara, dar nu facem nimic să îndreptăm răul. Fiindcă cui îi mai pasă de buzunarul Romîniei când singura grijă este ce o să pui pe masa de Crăciun?

Si uite așa, nu ne mai ștergem lacrimile ascultând imnul, ci stăm în fața televizoarelor înjurând conducerea, fiindcă e mai simplu să o faci dintr-un fotoliu confortabil în timp ce sorbi o cafea fierbinte. La fel de simplu cum este să aștepți o schimbare, dar fără a trebui sa faci un efort pentru ea. Și uităm de NOI fiindcă suntem prea ocupați văitându-ne de EI.

Se pare că doar tragediile ne mai unesc în ziua de azi. Am uitat să ne bucurăm împreună, dar cel puțin încă mai știm să jelim laolaltă.

Poate că suntem un neam ce s-a născut trist. Poate că depresiile lui Bacovia și melancoliile lui Teodoreanu sunt nu o reflecție personală, ci una colectivă. Poate că nu suntem capabili, ca neam, să gândim cu un singur gând, decât la vreme de necaz.

Dar nu vreau să cred asta! Românii încă mai au “zvâc”. Încă mai au foc curgându-le prin vine. Trebuie doar să iși amintească.

Nu suntem ai nimănui! Suntem ai lui Horea, Cloșca și Crișan, urmașii lui Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș. Am înfruntat regate și ne-am lăsat arși pe rug din dragoste de Românie. Nu ne-am plecat fruntea în fața nimănui și ne-am unit necazurile pentru a întâmpina orice năpastă. România mea a stat în picioare și când a fost atacată, jecmanită și ruptă în bucăți pentru a mulțumi prăduitorii. România mea e mândră, înțeleaptă și dreaptă. Și așa sunt și copiii săi, doar că s-au rătăcit. Împovărați de griji și probleme cotidiene au pierdut drumul ce îi scoate la liman. Dar, e timpul să îl găsim. E vremea să mergem acasă.

Români! Unirea este îndeplinită. Naţionalitatea Română este întemeiată… Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiţi Patria, veţi şti a o întări.

Să trăiască România! Alexandru Ioan Cuza

Dorina Briceag

2,256 total views, 1 views today